Welcome!

marți, 28 februarie 2012

Robert MONROE - "Calatorii extracorporale" - ÎNGERI ŞI ARHETIPURI



ÎNGERI ŞI ARHETIPURI
Faptul că în experienţele mele am fost ajutat din când în când de cineva, reprezintă încă una dintre enigmele călătoriilor extra-corporale în general. Poate că ghidul sau ghizii mei spirituali se află de fiecare dată alături de mine, fără însă ca eu să fiu conştient de prezenţa lor. Nu ştiu cine sunt aceşti ghizi sau de ce mă ajută.
Nu par în nici un caz să fie îngeri păzitori, cu toate că cineva cu vederi mai tradiţionaliste i-ar putea privi ca atare. Ei nu mă ajută chiar întotdeauna şi nici nu sunt deosebit de sensibili la rugăciuni. Cel mai adesea, mă ajută atunci când nu le cer ajutorul (sau când nu-mi amintesc să o fi făcut). Prezenţa lor şi ajutorul pe care mi-l dau par să depindă mai curând de opţiunea şi de voinţa lor decât de a mea.
Ei sunt arareori „prietenoşi” (în sensul pe care îl dăm noi termenului). Şi totuşi îi „simt” destul de înţelegători şi de consecvenţi în hotărârea de a-mi veni în ajutor. Sunt convins că nu vor să-mi facă nici un rău şi am încredere în sfaturile lor.
În majoritatea cazurilor, eu nu văd chipul celor care mă ajută (să fie oare acesta şi motivul pentru care nu îi întreb niciodată nimic, acceptând ca atare toate sfaturile pe care mi le dau?) De exemplu, „mâinile” care m-au „ridicat”, ajutându-mă să urc dealul şi să ajung astfel mai repede acasă la dr. Bradshaw. Nu am văzut însă cine mă ajuta. După cum nu l-am văzut nici pe cel care m-a „dus” în Sfera II, să-l „văd” pe dr. Gordon. I-am simţit mâinile şi i-am auzit vocea, dar atât şi nimic mai mult. Acelaşi lucru şi cu cel care, o săptămână mai târziu, mi-a spus că îl văzusem deja pe dr. Gordon, motiv pentru care nu avea nici un rost să mai fac o dată călătoria aceea.
Pe de altă parte însă, mi s-a întâmplat şi să nu primesc nici un ajutor din partea lor (cu toate că, aflat în situaţii aparent fără ieşire, am strigat, am plâns şi m-am rugat, implorându-le ajutorul). În cazul acesta, mă veţi întreba, poate, cum stabilesc ei când să mă ajute şi când nu. Nu ştiu.
Iată aici câteva cazuri concrete, extrase din însemnările mele.

18/3/62 După-amiaza
E. W. a venit la noi în vizită. Pe la ora cinci, am hotărât ca, înainte de cina, să ne odihnim cu toţii o oră sau două. Imediat după ce m-am urcat în pat, mi s-a părut că îl aud pe E. W. stând de vorbă cu cineva (acesta însă mi-a spus că s-a dus imediat la culcare, fără să vorbească cu nimeni). După câteva minute, m-am desprins de corpul fizic şi am auzit, foarte aproape, o voce care mi-a spus: „Dacă simţi că trebuie să ştii, cred că o să-ţi spunem “. Apoi, cineva m-a luat de braţ şi m-a condus într-o camera întunecată. Cred că era vorba de un club sau de sediul unei corporaţii. La un moment dat, am văzut pe un fel de ecran mare cât un perete, o serie de imagini înfăţişând trei sau patru bărbaţi necunoscuţi, după care, locul imaginilor a fost luat de următoarele cuvinte:
„Pentru a obţine rezultate parapsihice pure, trebuie să iei şase picături dintr-un preparat chimic într-un pahar cu apă.” Am întrebat (nici eu nu ştiu pe cine) ce preparat trebuia să iau, dar nu am primit nici un răspuns. Atunci, nervos şi agitat, m~am reîntors în corpul fizic.

3/5/60 După-amiaza
M-am întins pe canapea, am închis ochii şi m-am concentrat. Vibraţiile foarte puternice au fost însoţite, ca şi altă dată de o senzaţie de căldură interioară. Eram pe punctul de a mă dedubla când două mâini mi-au adus în faţa ochilor o carte, pe care au şi deschis-o la o anumită pagină, iar o voce de bărbat mi-a spus:
„Citeşte!” Esenţa a ceea ce am citit este că, pentru a provoca o anumită stare, este necesară re-crearea sentimentului unei experienţe similare, care a avut loc în trecut (şi care nu este altceva decât o amintire). Concluzia pe care am tras-o a fost aceea că ar trebui să acordăm mai multă atenţie „senzaţiilor” decât detaliilor (prin excelenţă materiale). Apoi, vibraţiile au început să scadă în intensitate, iar cartea a dispărut şi ea, treptat, din câmpul meu vizual, aşa că nu am putut citi mai departe. În cele din urmă, m-am reîntors în corpul fizic.

18/8/61 După-amiaza
Aceleaşi mâini şi aceeaşi carte. Ora trei după-amiaza, vreme umedă şi rece (dacă asta are vreo importanţă). Mâinile mi-au ţinut din nou cartea în faţa ochilor (non-fizici) deschişi, răsfoind-o repede şi aşezând-o în multe poziţii, cu scopul vădit de a mă „ajuta“ să o recunosc ca pe o carte. Am încercat să văd ce titlu avea, dar nu am reuşit (ori literele erau prea mici, ori eu eram prea miop).
În cele din urmă, m-am lăsat păgubaş, iar cartea a fost deschisă la o anumită pagină. Am încercat din nou să citesc, dar degeaba. Nu distingeam nici o literă. Atunci, mâinile au închis cartea şi au luat-o cu ele, iar o voce de bărbat mi-a spus: „Nu-i nimic, o să mai încercăm şi altă dată“. Tonul prietenos şi amuzat se vroia al unui profesor, îngăduitor cu nereuşitele elevilor săi.
M-am reîntors, cu uşurinţă, în corpul fizic, mult mai încrezător şi mai entuziast decât înainte.

Poate că într-o zi, ghizii spirituali ne vor dezvălui, în sfârşit, adevărata lor identitate, lăsându-ne să-i privim, să-i auzim şi să-i simţim cât mai aproape de noi.

Urmeaza :  Robert MONROE - "Calatorii extracorporale" - ANIMALE INTELIGENTE

luni, 27 februarie 2012

Robert MONROE - "Calatorii extracorporale" - "PENTRU CA ASA SCRIE IN BIBLIE"



„PENTRU CĂ AŞA SCRIE ÎN BIBLIE”
Presupunând că, în afară de Corpul fizic, există şi un al Doilea Corp (eteric sau astral), care nu moare o dată cu primul, supravieţuind deci sfârşitului existenţei materiale, se naşte în mod firesc următoarea întrebare: Unde se duc după moarte toate corpurile astrale?
Până în momentul de faţă, în doisprezece ani de activităţi non-fizice, nu am găsit nici o dovadă concretă a existenţei lui Dumnezeu şi a vieţii de după moarte într-un loc numit rai (în accepţiunea biblică a acestor noţiuni). Sau poate că am întâlnit aceste dovezi, dar, pur şi simplu, nu le-am recunoscut.
Oricum, dacă există, raiul şi iadul se află cu siguranţă în Sfera II.
În călătoriile mele extracorporale, înainte de a intra în Sfera II propriu-zisă, a trebuit întotdeauna să trec printr-un „strat” (sau o zonă) situat foarte aproape de Sfera I (aici şi acum).
Este vorba de un ocean de culoare neagră, însetat, în care cele mai uşoare mişcări stârnesc furia unor fiinţe ciudate, care îi muşcă pe cei care le deranjează.
Este ca şi cum ai fi o „momeală” plutind la suprafaţa acestui imens ocean. Ceea ce trebuie să faci este să te mişti foarte încet şi să nu dai nici o atenţie „peştilor” curioşi care îţi vor da târcoale. Numai astfel vei putea trece, fără probleme, prin apa aceea neagră şi ameninţătoare. Dacă însă te mişti prea tare sau încerci să-i înfrunţi pe ciudaţii locuitori ai apei negre, aceştia se vor repezi să te muşte, să te zgârie sau să te tragă după ei, în cine ştie ce străfunduri înspăimântătoare.
Să fie acesta iadul populat de „demoni” şi de „draci”? În ciuda faptului că par nişte creaturi de-a dreptul subumane, aceştia pot totuşi acţiona şi gândi independent.
Cine şi ce sunt ei? Nu ştiu. Şi asta pentru că nu am ţinut neapărat să aflu.
Dar dacă Sfera II pare să „conţină” destule „porţiuni de iad” şi aproape nici una de rai, atunci unde vom afla îndrumare şi lumină veşnică? Unde este Dumnezeu? Unde este raiul la care ne închinăm?
Şi totuşi, atunci când mă aflu în Sfera II, mi se întâmplă uneori să „asist” la ceva foarte ciudat.
În toiul unei activităţi oarecare, se aude, deodată, un Semnal îndepărtat, ca un sunet de trâmbiţă. Toţi recepţionează Semnalul cu calm, oprindu-se în acelaşi timp din vorbit sau din orice altă activitate. Este Semnalul sosirii Lui (sau Lor) în regat. Cei de-acolo însă nu se prosternează şi nici nu cad în genunchi în faţa Lui, atitudinea lor trădând mai curând spirit practic decât fanatism religios. Fiind deja obişnuiţi cu asemenea „apariţii”, le acceptă ca atare, respectându-le şi supunându-li-se fără rezerve.
În clipa în care aud Semnalul, toate entităţile însufleţite se întind pe jos — impresia mea este că pe spate, cu trupul arcuit, pentru a-şi expune abdomenul (nu organele genitale), cu capul întors într-o parte, pentru ca nimeni să nu-L vadă când trece. Scopul pare a fi formarea unei cărări de trupuri vii, peste care să treacă El. Uneori, se întâmplă să „aleagă” din acest pod viu o anumită persoană, despre care, începând din clipa aceea, nu se va mai auzi nimic şi pe care nimeni nu o va mai vedea vreodată. Expunerea abdomenului nu este altceva decât o formă de manifestare a credinţei şi supunerii totale, ştiut fiind că abdomenul reprezintă tocmai partea cea mai vulnerabilă a corpului. Nimeni nu se mişcă (nici măcar nu gândeşte) atunci când trece El.
După aceea însă, toată lumea se ridică în picioare şi îşi reia activitatea. Nimeni nu comentează (nici măcar în gând) cele întâmplate, toţi acceptând venirea şi plecarea Lui ca pe ceva ce face parte din viaţa lor.
Este acesta Dumnezeu? Sau Fiul lui Dumnezeu? Sau reprezentaAtul Său? Nu ştiu.

vineri, 24 februarie 2012

Robert MONROE - "Calatorii extracorporale" - POSTMORTEM



POSTMORTEM
Acceptarea existenţei celui de-al Doilba Corp naşte, în mod firesc, întrebarea pe care omenirea şi-a pus-o încă de când a învăţat să gândească: Noi murim cu adevărat sau continuăm să trăim?
Există viaţă dincolo de moarte? Religiile noastre spun să crezi şi să ai încredere. Acest lucru nu este însă suficient pentru gânditorul care caută să-şi explice totul numai prin silogisme.
Tot ceea ce pot face eu este să fiu atât de obiectiv cât poate fi cineva care trăieşte o experienţă fundamental subiectivă. Şi poate că premisele mele vi se vor părea cât de cât valabile.
Pe dr. Richard Gordon l-am cunoscut la New York, în anul 1942.
Era medic, specialist în boli interne. Ne-am împrietenit, iar el a devenit medicul nostru de familie. Când l-am cunoscut eu, avea în jur de cincizeci de ani. Era un bărbat scund şi slab, cu părul alb şi cu un început de chelie.
Întrucât de la o vreme nu se simţea prea bine, şi-a propus ca, împreună cu soţia, să plece într-o călătorie prin câteva ţări din Europa, ţări pe care vrusese dintotdeauna să le viziteze (Grecia, Turcia, Spania, Portugalia şi Egipt). Au plecat după vreo săptămână şi ceva, prima ţară pe care urmau să o viziteze fiind Spania, întrucât nu am primit nici o veste de la ei, mi-am închipuit că făceau plajă undeva pe ţărmul Mediteranei.
Şase săptămâni mai târziu însă, am primit un telefon de la doamna Gordon, care mi-a spus că soţul ei se îmbolnăvise şi că trebuiseră să-şi scurteze călătoria. El ţinuse neapărat să se întoarcă în America. Avea dureri mari şi fusese internat în spital, în vederea unei intervenţii chirurgicale exploratorii. În urma operaţiei (de fapt o biopsie), s-a pus diagnosticul de cancer abdominal netratabil. Dr. Gordon nu a mai părăsit spitalul, în viaţă, vreau să spun. Mai bine zis, fizic în viaţă.
Simţeam nevoia de a sta de vorbă cu el, mai ales că nu îi vorbisem niciodată despre „talentul” meu sau despre experienţele pe care le trăiam. Cred că îmi era frică să nu râdă de mine şi să nu mă trimită la fiul său, care era psihiatru.
Acum însă era cu totul altceva. Simţeam că îl pot ajuta (deşi nu prea ştiam ce anume trebuia să fac).
M-am dus de câteva ori să-l văd, dar, din păcate, numai soţiei îi era permis să intre în camera bolnavului. În cele din urmă, am rugat-o pe doamna Gordon să mă ajute să-l văd. Dânsa mi-a explicat însă că doctorul avea dureri atât de mari, încât i se administrau aproape tot timpul sedative. Aşa că nu era decât foarte rar lucid şi conştient. O recunoştea pe soţia sa, dar nu în fiecare zi. I-am spus doamnei Gordon că am ceva deosebit de important să-i comunic soţului ei.
—   De ce nu-i scrieţi o scrisoare? mi-a sugerat ea. Şi i-o duc eu.
I-am răspuns că îmi era teamă că nu va reuşi să o citească.
—   Dacă o scrieţi, am să i-o citesc eu, atunci când va fi destul de conştient să o înţeleagă.
Zis şi făcut. Doamna Gordon i-a citit soţului ei scrisoarea nu o dată, ci ori de câte ori era conştient. Mi-a spus mai târziu că doctorul Gordon era cel care o ruga să-i citească scrisoarea. Era oare acolo ceva ce el vroia neapărat să-şi fixeze în minte?
Auzind cele spuse de doamna Gordon, mi-a părut, dintr-o dată, extrem de rău că nu îi povestisem doctorului despre experienţele mele. Poate că n-ar fi râs şi nici nu m-ar fi sfătuit să consult un psihiatru. Numai că, din păcate, nu avusesem curajul să o fac.
Iată acum câteva fragmente din scrisoarea mea, adresată doctorului Gordon.

„Mai întâi, trebuie să acceptaţi posibilitatea, aşa îndepărtată cum vi s-ar putea părea dumneavoastră, de a acţiona, gândi şi exista în afara corpului fizic. Nu-i spuneţi soţiei dumneavoastră să mă trimită la un psihiatru, pentru că nu sunt nebun”
„În discuţiile noastre, nu am considerat necesar să abordez acest subiect. Dar în situaţia de faţă, ar fi bine să-i acordaţi atenţia cuvenită. Totul depinde de capacitatea dumneavoastră de a vă desprinde de propriul corp fizic, cu alte cuvinte, de a vă „dedubla”, în felul acesta, vă veţi putea alina şi durerile, ceea ce, în situaţia dumneavoastră, este un lucru cât se poate de important.”
„... Cu toată sinceritatea, vă sfătuiesc să încercaţi. Mai ales dacă aţi făcut deja primul pas, adică acceptaţi ideea existenţei acestui al Doilea Corp, diferit de corpul fizic. O altă barieră ce trebuie înlăturată este frica. Nu trebuie să vă fie frică.
Pentru că ar fi ca şi cum v-aţi teme de propria dumneavoastră umbră, de dumneavoastră înşivă. Obişnuiţi-vă cu ideea că lipsa unor experienţe conştiente în acest sens nu înseamnă neapărat că trebuie să vă fie frică de fenomenul respectiv. Necunoscutul este înspăimântător, dar numai atâta timp cât rămâne necunoscut. Vă rog deci să încercaţi formula pe care v-am scris-o aici. Nu ştiu ce efect vor avea medicamentele pe care le luaţi. S-ar putea să vă ajute sau, dimpotrivă, să vă împiedice în încercările dumneavoastră de a vă dedubla. Dar merită să încercaţi. Poate o să reuşiţi de prima dată, poate nu. Important însă este să încercaţi... şi să-mi comunicaţi rezultatele pe care le veţi obţine. Aş fi vrut să vin personal să vă văd, dar ştiţi şi dumneavoastră cât de stricte sunt dispoziţiile privitoare la cei care îi vizitează pe bolnavi. Dacă îi veţi povesti soţiei dumneavoastră despre eventualele încercări pe care le veţi face, sunt sigur că îmi va relata totul, cât mai grabnic cu putinţă.”
Doamna Gordon nu mi-a spus dacă soţul ei a încercat într-adevăr să se dedubleze. Iar mie mi s-a părut de-a dreptul deplasat să o sâcâi cu întrebările mele, mai ales că biata femeie era şi aşa destul de îndurerată la gândul că soţul ei nu mai avea mult de trăit.
Câteva săptămâni mai târziu, dr. Gordon a intrat în comă şi a murit împăcat, fără să-şi recapete cunoştinţa.
Vreme de câteva luni, m-am tot gândit să mă „duc” la dr. Gordon (asta presupunând ca, mai întâi, să-l găsesc). Richard Gordon era prima persoană apropiată mie care murise de când îmi descoperisem strania capacitate de dedublare.
A durat o vreme până să mă hotărăsc, cu atât mai mult cu cât era pentru prima oară că încercam să fac o asemenea experienţă (care, la urma urmelor, putea fi chiar periculoasă).
Prima încercare am facut-o într-o sâmbătă după-amiază. M-am desprins (destul de greu) de corpul fizic, strigând, mintal, că vreau să-l văd pe dr. Gordon.
După o clipă, am început să mă înalţ, până când, „privind” în jurul meu, n-am mai văzut decât un întuneric de nepătruns şi am simţit o mişcare uşoară a aerului, ca adierea unui vânt de primăvară. Am mai simţit şi o mână sub cotul stâng. Cineva mă ajuta să ajung acolo.
După o călătorie care mie unul mi s-a părut nespus de lungă, m-am oprit brusc (sau am fost oprit). Mă aflam într-o cameră foarte mare (în primul moment, am crezut că era vorba de o instituţie).
Mâna care mă conducea m-a „trecut pragul” camerei alăturate, oprindu-mă chiar în mijlocul acesteia. „Stai aici. Doctorul o să te vadă imediat”, mi-a spus, aproape în şoaptă, o voce de bărbat.
Am dat afirmativ din cap în semn că da şi am rămas acolo, să-l aştept pe dr. Gordon. Privind cu atenţie în jurul meu, am văzut trei sau patru bărbaţi care ascultau ce le povestea un tânăr de vreo douăzeci şi doi de ani.
Nu l-am văzut pe dr. Gordon, aşa că am continuat să-l aştept. Cu cât aşteptam mai mult, cu atât mi se făcea mai cald. În cele din urmă, senzaţia de fierbinţeală a devenit de-a dreptul insuportabilă. Nu ştiam de ce îmi era atât de cald şi dacă aveam să mai suport mult timp senzaţia aceea atât de neplăcută, începusem să şi transpir, ceea ce nu făcea decât să-mi amplifice starea de disconfort. Ştiam că nu mai pot rămâne acolo. Nu mai puteam suporta căldura. Dacă dr. Gordon nu apărea cât de curând, trebuia să plec fără să-l văd. Şi am plecat întorcându-mă în corpul fizic, am constatat că nu îmi era cald (şi în nici un caz atât de cald încât să transpir). Dezamăgit la culme, m-am ridicat în capul oaselor şi am încercat să-mi dau seama ce anume mă împiedicase să-l găsesc pe dr. Gordon. Durata dedublării a fost de două ore.
Fiind însă încăpăţânat din fire, după câteva zile, am încercat din nou. De îndată ce m-am desprins de corpul fizic şi am început să-l strig, mintal, pe dr. Gordon, am auzit chiar lângă mine, o voce care mi-a spus: „De ce vrei să-l vezi din nou? Nu l-ai văzut sâmbăta trecută?”
Am fost atât de surprins, încât am căzut pur şi simplu, instantaneu, în corpul fizic. M-am ridicat în capul oaselor şi m-am uitat prin cameră. Nu era nimeni, iar lucrurile erau toate la locul lor.
A doua zi, când am recitit însemnările referitoare la prima încercare, am găsit, în sfârşit, ceea ce căutam: „...am văzut trei sau patru bărbaţi care ascultau ce le povestea un tânăr de vreo douăzeci şi doi de ani. Tânărul, scund, slab şi cu o claie de păr blond, s-a întors spre mine şi m-a privit foarte atent, fără să scoată o vorbă, de parcă s-ar fi gândit la ceva. „Ceea ce îmi notasem eu putea fi, foarte bine, o descriere a înfăţişării dr. Gordon la vârsta de douăzeci şi doi de ani (şi nu la şaptezeci). Eu mă aşteptasem, într-adevăr, să văd un bărbat de şaptezeci de ani. Şi nu l-am recunoscut, pentru că nu mă aşteptam să-l văd cu cincizeci de ani mai tânăr.
La puţin timp după aceea, i-am făcut o vizită doamnei Gordon şi am reuşit să văd o fotografie veche de-a doctorului, de pe vremea eând avea douăzeci şi doi de ani. Semăna perfect cu tânărul
pe care l-am văzut şi care m-a văzut „acolo”. Într-o zi, am să încerc din nou să-l „vizitez” pe dr. Gordon.
Altă dată, urmând să ne mutăm în alt stat, ne-am vândut casa, dar mai repede decât ne aşteptam, aşa că, vreme de un an de zile, am stat într-o casă pe care am luat-o cu chirie.
Totul a început cam la o săptămână după ce ne-am mutat în noua noastră locuinţă. În seara cu pricina, ne-am dus la culcare mai devreme decât de obicei, iar soţia mea a adormit imediat. Eu însă stăteam în pat, cu ochii deschişi şi priveam cerul prin ferestrele înalte ale dormitorului. La un moment dat, simţind binecunoscutele de-acum vibraţii, m-am întrebat dacă era oare indicat să mă dedublez în această nouă locuinţă în care mă aflam.
Patul nostru era lipit de peretele dinspre nord al camerei, în dreapta patului, se afla uşa care dădea în hol, iar în stânga, uşa de la baie.
Tocmai începusem să mă desprind de corpul fizic, când am observat ceva în dreptul uşii ce dădea în hol. Era o formă albă, de înălţimea unui om obişnuit.
Nu am reacţionat în nici un fel, aşteptând să văd ce avea sa se întâmple. Forma cea albă a intrat în cameră, s-a apropiat de pat, a trecut pe lângă mine şi a intrat în baie. Mi-am dat seama că era vorba de o femeie în jur de patruzeci de ani, de statură mijlocie, brunetă şi cu ochii duşi în fundul capului. După câteva clipe, a ieşit din baie şi s-a apropiat de mine. Eu m-am ridicat în capul oaselor (nu fizic, sunt sigur de asta) şi am întins mâinile, să văd dacă o pot atinge. Femeia s-a oprit şi m-a privit.
„Ce-ai de gând să faci cu tablourile?” m-a întrebat ea. Neştiind ce să-i spun, am încercat să-i dau un răspuns cât de cât satisfăcător. I-am spus că o să am grijă de ele şi că, deci, nu avea de ce să-şi facă griji. Femeia mi-a zâmbit, după care, luându-mi mâinile într-ale ei, m-a privit în ochi şi mi-a spus: „Îţi mulţumesc”. Apoi a dispărut. Am aşteptat câteva minute, dar nu s-a mai întors. Atunci, am reintrat în corpul fizic şi m-am dat repede jos din pat. M-am dus în toate camerele (şi de la etaj şi de la parter) dar n-am văzut pe nimeni. Apoi mi-am scris însemnările, m-am suit în pat şi am adormit imediat.
Câteva zile mai târziu, m-am întâlnit cu psihiatrul care locuia în casa de alături, dr. Samuel Kahn, pe care l-am întrebat dacă îi cunoscuse pe proprietarii casei noastre.
— Da, da, i-am cunoscut chiar foarte bine, mi-a spus dr. Kahn. Doamna W. a murit cam acum un an. După moartea ei, domnul W. n-a mai vrut cu nici un chip să intre în casă, s-a mutat de aici
şi nu s-a mai întors niciodată. Ştiţi, casa a fost, de fapt, a ei. În ea a şi murit, chiar în camera în care dormiţi dumneavoastră.
— Mda... interesant. Şi probabil că-i plăcea mult această casă.
— Oh, da. Îi plăceau foarte mult tablourile. Avea foarte multe, în toate camerele.
L-am întrebat pe dr. Kahn dacă nu avea cumva o fotografie de-a doamnei W.
— Staţi o clipă, să mă gândesc. Da... parcă... Cred că am o fotografie făcută într-un grup, la club. Mă duc să o caut.
Dr. Kahn s-a întors după câteva minute, cu o fotografie înfăţişând cincizeci sau şaizeci de bărbaţi şi femei, celor mai mulţi dintre ei nevăzându-li-se decât capul, pentru că erau aliniaţi pe mai multe rânduri, unul în spatele celuilalt.
— Doamna W. este pe undeva pe-aici... da, sunt sigur.
M-am uitat şi eu, peste umărul lui, la fotografie. În rândul al doilea, am zărit un chip ce îmi părea cunoscut. L-am întrebat pe dr. Kahn dacă aceea era doamna W.
— Oh, da, da, ea este doamna W. S-a uitat la mine, mai întâi curios, apoi părând să înţeleagă. Ah, probabil că aţi găsit prin casă vreo fotografie de-a ei.
I-am răspuns că da, aşa era. Apoi, ca din întâmplare, l-am întrebat dacă doamna W. nu făcea cumva, în anumite situaţii, unele gesturi oarecum ieşite din comun.
—  Din câte ştiu eu, nu... sau poate... ştiu eu... Îmi amintesc că ori de câte ori era fericită sau recunoscătoare, îţi lua mâinile într-ale ei, le strângea uşor, te privea în ochi şi îţi mulţumea. Vă ajută cu ceva ceea ce v-am spus?
„Chiar mai mult decât vă puteţi închipui”, i-am răspuns eu în gând.
Aceste experienţe (şi multe altele, mai mult sau mai puţin personale) m-au condus la o concluzie empirică inevitabilă, care justifică singură nenumăratele ore de chin, de incertitudine, de teamă, singurătate şi dezamăgire; concluzie care a reprezentat momentul premergător al aşa-numitului Salt Calitativ al Gândirii şi începutul unui nou punct de vedere, al unei noi perspective; concluzie care a permis durerilor şi plăcerilor din aici şi acum să treacă fiecare în categoria de importanţă cuvenită (ce reprezintă un minut, o oră sau un an în infinitatea existenţei noastre?); concluzie care a deschis o poartă către o realitate de neînţeles, poate, pentru mintea omenească Conştientă, dar care va continua să-i chinuiască pe cei curioşi şi să-i incrimineze pe intelectuali.
Este acesta răspunsul meu? Legaţi aceste experienţe de ideea conform căreia personalitatea umană poate şi chiar operează în afara corpului fizic şi veţi afla singuri acest răspuns.
Acesta este, de fapt, Marele Mesaj, pe care vreau şi trebuie să vi-l transmit.

marți, 21 februarie 2012

Robert MONROE - "Calatorii extracorporale" - IMAGINI RASTURNATE



IMAGINI RĂSTURNATE
În mod cu totul paradoxal, în ziua de azi oamenii de ştiinţă pot concepe mult mai uşor posibilitatea existenţei aşa-numitei Sfere III, decât pe cea a Sferei II. De ce? Pentru că ideea existenţei unei Sfere III „se potriveşte” cu ultimele descoperiri din fizică, dovezi pe care le-a descoperit în urma experienţelor legate de bombardarea materiei, de acceleratorii de particule, de ciclotroni etc.

18/11/58 Noaptea
Vibraţiile au fost foarte puternice, dar nimic mai mult. Am încercat să mă dedublez, dar mi-a fost imposibil. Atunci, am recurs la metoda„ rotaţiei” (am început samă „răsucesc“ în pat, până când, ajungând la 180° faţă de poziţia iniţială (polaritate opusă?) am simţit că fizicul nu se mai roteşte împreună cu mine, ceea ce însemna că reuşisem, în sfârşit să mă dedublez. Am văzut în faţa mea o gaură (sau o groapă) neagră. Aveam senzaţia că mă aflu în faţa unui întuneric nesfârşit (în spaţiu şi în timp).
M-am apropiat şi mai mult de hăul acela negru şi, prudent, am întins mâna. În clipa următoare, o mână mi-a luat-o pe a mea şi a scuturat-o. Semăna cu o mână omenească, moale şi caldă, în clipa următpare, mi-am tras mâna îngrozit. Dar mâna aceea mi-a luat din nou mâna şi mi-a pus în palmă o bucată de hârtie. Mi-am tras mâna şi m-am „uitat” la ceea ce era scris pe bucata aceea de hârtie. Era o adresă. Am înapoiat bucata de hârtie, ne-am dat din nou mâna, eu mi-am tras-o pe a mea, m-am „rotit” înapoi, am „fuzionat” cu corpul fizic şi m-am ridicat în
capul oaselor. Foarte ciudat. Va trebui să caut această adresă de pe Broadway, dacă este în New York.

5/12/58 Dimineaţa
M-am „rotit” din nou şi am găsit iar groapa aceea neagră. M-am apropiat, la fel de prudent, şi am întins amândouă mâinile, pe care mi le-au prins imediat alte două mâini. Şi, pentru prima oară de când trăiesc asemenea experienţe, m-am auzit strigat pe nume.
Era o voce de femeie, blândă, gravă, ca o chemare, care mă striga: „Bob! Bob!” La început, m-am speriat, apoi mi-am mai revenit şi am întrebat la rândul meu: „Cum te cheamă?” (căutând neîncetat o dovadă materială, un element cât de cât palpabil). În clipa în care am „rostit” aceste cuvinte, am simţit în jurul meu o mişcare şi mi s-a părut că vorbele mele avuseseră efectul unei pietre aruncate într-un lac, pentru că am auzit un zgomot ciudat, ceva între un clipocit şi un tropot. Vocea mi-a repetat numele, iar eu am repetat întrebarea, cele două mâini continuând să le ţină pe ale mele.
Ca să fiu sigur că sunt perfect conştient şi că rosteam cuvintele corect, mi-am tras mâinile, m-am „rotit” cu 180° şi am „fuzionat” cu corpul fizic, m-am ridicat în capul oaselor şi am repetat, fizic, întrebarea. Satisfăcut, m-am întins din nou pe canapea, m-am rotit şi am rostit din nou întrebarea. Nici un răspuns. Am tot încercat, până când, simţind vibraţiile slăbind în intensitate, am ştiut că era momentul să mă reîntorc în lumea fizică.

21/1/59 După-amiaza
M-am dedublat, am ajuns din nou lângă gaura aceea întunecată şi mi-am vârât adânc braţul în ea. La un moment dat, am simţit ceva ascuţit, ca o gheară sau ca un cârlig, străpungându-mi palma.
Când am încercat să-mi trag mâna, obiectul acela ascuţit mi-a pătruns şi mai adânc în palmă, în cele din urmă, când am reuşit să-mi trag mâna, am avut senzaţia că gheara sau cârligul acela „îmi trecuse“ prin mână. Nu pot să spun că mă durea mâna, dar senzaţia era destul de supărătoare. M-am reîntors în corpul fizic şi mi-am privit mâna dreaptă. Nu aveam nici un semn şi nu simţeam nimic, cu toate vă senzaţia de „străpungere” a palmei persista.

5/2/59 După-amiaza
Am ajuns din nou lângă gaura aceea întunecată şi am băgat mâna înăuntru, dar nu am simţit nimic. Ţinând în continuare mâna acolo (ba chiar ceva mai adânc) am dat, la un moment dat, de o apă fierbinte, încărcată cu electricitate (aceasta este descrierea cea mai apropiată de adevăr). Mi-am tras repede mâna şi m-am reîntors în corpul fizic. Mâna îmi era amorţită şi simţeam şi nişte furnicături. În poziţia în care se afla corpul meu fizic, nu putea fi vorba de o proastă circulaţie periferică. Amorţeala şi furnicăturile au dispărut după aproape douăzeci de minute.

15/2/59 După-amiaza
M-am dedublat şi am ajuns iarăşi lângă gaură. Luându-mi inima în dinţi, m-am aruncat în ea, cu braţele înainte, ca un înotător. Am încercat să „văd” ceva, dar mi-a fost imposibil, din cauza întunericului de nepătruns din jur. Am continuat să cobor, la început mai încet, apoi din ce în ce mai repede (cu toate că aveam senzaţia că mă „frec” de ceva). Tot coborând, aşteptam să „ajung” până la urmă undeva. La un moment dat însă, a început să mi se facă frică. Nu „vedeam” şi nu simţeam încă nimic. În cele din urmă, am început să mă enervez. Mă speria gândul că se putea să mă fi rătăcit. Am încetinit, m-am oprit şi am făcut stânga-mprejur, în ideea de a mă întoarce de unde plecasem. Mi-a luat tot atâta timp să mă întorc, cât îmi luase şi să ajung până aici. Într-un târziu, am zărit o lumină, undeva, sus şi m-am simţit dintr-o dată mult mai liniştit. Am „plonjat” în lumina aceea, am trecut prin ea, m-am rotit şi am reintrat în corpul fizic. Durata experienţei: trei ore şi cincisprezece minute.

23/2/59 Noaptea
Gaura este populată! În seara asta, la ora şapte şi jumătate, m-am aruncat în ea, de data aceasta fără nici o ezitare. Aproape imediat, m-am simţit în prezenţa cuiva care stătea acolo. Mai degrabă i-am simţit prezenţa decât l-am văzut (mascul, după câte îmi dădeam eu seama). Dintr-un motiv inexplicabil, pe care nu îl înţeleg nici acum, am coborât, recunoscător, în faţa lui şi am suspinat După o clipă, m-am calmat, am făcut câţiva paşi înapoi, m-am întors şi am plecat pe acelaşi „drum“ pe care venisem, adică în sus, prin gaura aceea ca un tunel vertical. Cine era? m-am întrebat eu, odată reintrat în corpul fizic. Şi de ce am fost atât de emoţionat?

27/2/59 Noaptea
Hotărât să aflu cât mai multe lucruri despre gaura aceea întunecată, am „plonjat” din nou în ea. Era întuneric, ca de obicei, dar nimic de natură să mă sperie (nici mâini, nici gheare, nici „prezenţe”). Simţeam sub mine ceva tare, aşa că am încercat să deschid ochii şi să „ văd” despre ce era vorba. Mă aflam lângă o clădire (mai curînd un hambar decât o casă) situată pe un fel de pajişte. Am încercat să mă înalţ spre cer (senin, fără nici un nor) dar nu am reuşit să mă desprind de pământ. Poate că aici aveam greutate. În faţa mea, a apărut dintr-o dată ceva ce semăna cu o scară înaltă de aproximativ treizeci de metri. Privind-o mai atent, mi-am dat seama că, de fapt, era un fel de turn, înalt de vreo trei metri. Am încercat să mă „caţăr” pe turn, dar am căzut, ceea ce m-a făcut să-mi dau seama ce greşeală făcusem: nu urmasem procedura obişnuită în asemenea situaţii: Aşa că am ridicat imediat mâinile şi braţele, după care am început să mă înalţ tot mai sus, plutind pe deasupra pajiştii şi bucurându-mă de tot ceea ce „vedeam” în jurul meu. La un moment dat, ceva a trecut în zbor pe lângă mine. Şi nu ştiu nici eu de ce, dar mi s-a făcut, dintr-o dată, frică, mai ales la gândul că acel lucru avea să încerce să pătrundă în corpul meu. Întorcându-mă şi făcând cale-ntoarsă, am zărit la un moment dat, două persoane, un bărbat şi o femeie, care stăteau pe scaune, chiar în faţa clădirii. Am încercat să intru în contact cu bărbatul, dar nu am reuşit, în schimb, femeia părea să ştie că mă aflam acolo. Am întrebat-o dacă ştie cine sunt, dar nu mi-a răspuns (cu toate că o „simţeam” conştientă de prezenţa mea), în clipa aceea, vibraţiile au început să scadă în intensitate, aşa că m-am văzut nevoit să mă reîntorc în corpul fizic. M-am ridicat în capul oaselor şi m-am uitat la ceas. Durata experienţei a fost de patruzeci de minute.

Ce concluzii se pot desprinde din relatările de mai sus? În primul rând, că nu a fost vorba de nişte întâmplări neprevăzute şi spontane, ci de nişte experienţe planificate şi repetate în mod sistematic.
În al doilea rând, toate aceste experienţe s-au repetat după aceeaşi formulă: (1) apariţia „vibraţiilor”, (2) rotire cu 180° şi (3) apariţia „găurii”. Experienţa a fost repetată nu o dată, ci de cel puţin unsprezece ori.
Întunericul din „gaură” era, evident, un rezultat al limitelor propriei mele „vederi”. Dar această „restricţie de vedere” nu era nicidecum independentă de voinţa mea. Eu fusesem cel care mi-o impusesem, simţind că aceasta era o condiţie sine qua non a menţinerii vibraţiilor.
Ceea ce nu pot să-mi explic este prezenţa acelor „mâini” aproape omeneşti. Iar bucata de hârtie pe care era scrisă adresa aceea poate ţine de vreo amintire de-a mea, din trecut, asociată cu o anumită strângere de mână sau cu o anumită întâlnire. Ce nu ştiu însă, este ce anume mi-a „străpuns” palma.
Faptul că am fost strigat pe nume nu este ceva neobişnuit în alte împrejurări. Există numeroase mărturii referitoare la aşa-numitele „voci care vin de nicăieri”, auzite fie în stare de veghe, fie în timpul somnului. Au fost formulate chiar o serie de teorii psihologice, menite să explice acest fenomen (ceea ce nu au reuşit decât parţial).
Deosebit de interesantă este şi relatarea privitoare la faptul că „cineva” şi-a dat seama de pătrunderea mea în gaura întunecată.
Potrivit unor relatări anterioare, pătrunderea mea în gaură a fost „sesizată” de către o persoană sau de către o inteligenţă aflată nu neapărat în imediata mea apropiere.
Reacţia mea afectivă la întâlnirea cu acel „cineva” seamănă, în multe privinţe, cu o experienţă mistică. Senzaţia de extaz plin de umilinţă a fost urmată de bucuria emoţiilor descătuşate,
Acesta a fost începutul. Au urmat o serie întreagă de experienţe, remarcabile prin mulţimea de date puse la dispoziţia oamenilor de ştiinţă şi prin faptul că desfid orice explicaţie istorică. O minte curioasă nu poate respinge experienţa colectivă ca pe o halucinaţie generală.
Sfera III s-a dovedit a fi o lume fizică, materială, identică aproape cu lumea noastră. Cadrul natural este acelaşi. În Sfera III vom găsi pomi, case, oraşe, oameni, obiecte, precum şi toate accesoriile unei societăţi civilizate. Există cămine, familii, afaceri şi oameni care muncesc pentru a trăi. Există şosele pe care circulă tot felul de vehicule, căi ferate şi trenuri.
La început, am crezut că Sfera III nu este altceva decât o parte a lumii noastre, necunoscută mie. Studii recente demonstrează însă că Sfera III nu poate fi nici prezentul, nici trecutul lumii noastre fizice.
În schimb, dezvoltarea ştiinţifică este destul de nesemnificativă. Nu există dispozitive electrice de nici un fel. De altfel, nu există nici electricitate, nici electromagnetică, nici măcar ceva asemănător. Nu există lumină electrică, telefoane, aparate de radio, televizoare sau curent electric.
Nu există combustibili (benzină, petrol, etc.) ca sursă de venituri şi de putere. Se foloseşte în schimb puterea mecanică (a aburului, de exemplu). Maşinile par a fi construite din lemn, iar locomotivele din metal, dar diferite ca formă de locomotivele noastre deja demodate. Ecartamentul liniei ferate este mult mai mic decât cel standard, mai mic chiar şi decât ecartamentele căilor noastre ferate montane.
Străzile şi şoselele sunt şi ele diferite de cele din lumea noastră, mai ales în ceea ce priveşte dimensiunile. „Uliţa” pe care circulă vehiculele este aproape de două ori mai mică decât uliţele din lumea noastră, în schimb, automobilele sunt mult mai mari decât ale noastre. Chiar şi cel mai mic dintre ele are în spate o singură banchetă, pe care pot sta până la şase persoane. Automobilele au roţi, dar nu şi pneuri, în loc de volan, se foloseşte o simplă bară orizontală. Aceste automobile nu circulă cu viteze foarte mari (în jur de douăzeci şi opt de kilometri pe oră), iar circulaţia nu este foarte intensă.
Obiceiurile nu seamănă cu ale noastre. Există un trecut istoric, cu evenimente, nume, locuri şi date diferite. Dar, în timp ce evoluţia omului pare să fie identică cu cea din lumea noastră, evoluţia socială este destul de diferită.
După ce am început să-mi „extind” experienţele şi în Sfera III, oamenii de acolo nu au „conştientizat” prezenţa mea decât în clipa în care „am fuzionat”, temporar şi involuntar cu cineva care nu poate fi descris decât ca un „eu” care locuieşte „acolo”. Singura explicaţie la care mă pot gândi este că eu, conştient că trăiesc „aici”, am fost atras şi am început să „locuiesc” în corpul unei persoane de „acolo”, care, pe deasupra, îmi şi seamănă leit. Dar eu nu uit niciodată că nu sunt el.
S-ar putea ca unii dintre dumneavoastră să susţină că nu este vorba decât de o evadare din realitate prin subconştient. Nimic mai greşit. După cum la fel de greşită este şi teoria conform căreia ar fi vorba de un gen de viaţă de care cineva alege, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, să se bucure indirect. Acestea sunt însă simple speculaţii, făcute pe baza unor concepte neacceptate de ştiinţa contemporană.
Trebuie să subliniez faptul că Sfera III şi Sfera I (Aici-Acum) nu sunt identice (în primul rând, în ceea ce priveşte dezvoltarea ştiinţifică). Din acest punct de vedere, Sfera III nu este mai avansată decât Sfera I. Dar dacă Sfera III nu este nici trecutul cunoscut, nici prezentul şi nici viitorul probabil al Sferei I, atunci ce este? Nu este o parte a Sferei II, în care singura existenţă reală este cea a gândului. Dar poate fi amintirea unei civilizaţii fizice, anterioară istoriei cunoscute, sau o altă lume, asemănătoare celei pământeşti, situată foarte departe de lumea noastră şi accesibilă exclusiv prin manevre mintale.
Dr. Leon M. Lederman, profesor de fizică la Universitatea din statul Columbia, a spus despre Sfera III: „Este o antilume de stele şi de planete, formată din atomi de antimaterie (adică nuclei negativi înconjuraţi de electroni pozitivi). Aceste antilumi sunt populate de antioameni, ai căror antisavanţi sunt, poate chiar în momentul de faţă, emoţionaţi de descoperirea materiei”.

Urmeaza :  Robert MONROE - "Calatorii extracorporale" - POSTMORTEM

joi, 16 februarie 2012

Robert MONROE - "Calatorii extracorporale" - INFINITATE, ETERNITATE


INFINITATE, ETERNITATE
Dacă, deşi sceptici, acceptaţi totuşi ideea existenţei celui de-al Doilea Corp, în schimb, posibilitatea existenţei aşa-numitei Sfere II vi se va părea ceva de domeniul absurdului. Ideea în sine va avea, în primul rând, efecte „sentimentale” ca să spun aşa, făcând să se prăbuşească tot ceea ce noi am acceptat până acum ca pe o realitate. Mai mult decât atât, multe dintre doctrinele noastre religioase, ca şi interpretările acestora, sunt astfel puse sub semnul întrebării. Ca să nu mai spun că numai câteva din „vizitele” în Sfera II (via cel de-al Doilea Corp) au adus dovezi de netăgăduit, veridicitatea celor mai multe dintre ele continuând să fie pusă la îndoială. Şi totuşi, multe din experienţele realizate anume în această zonă au adus dovezi mai mult decât consistente. Dacă A plus B fac C de un număr de şaizeci şi trei de ori, atunci există un grad foarte ridicat de probabilitate ca A plus B să facă C şi o a şaizeci şi patra oară.
Postulat: Sfera II este un mediu imaterial, în care legile mişcării şi ale materiei sunt foarte puţin asemănătoare cu cele din lumea fizică. Această zonă este de fapt o imensitate, ale cărei limite ne sunt necunoscute deocamdată, şi ale cărei dimensiuni sunt de neînţeles pentru mintea noastră, uneori destul de limitată. În acest spaţiu atât de vast, îşi au sălaşul toate elementele pe care noi le atribuim raiului sau iadului (vezi capitolul 8).
Sfera II este „locuită”, dacă pot să spun aşa, de o serie de entităţi înzestrate cu diferite grade de inteligenţă, cu care comunicarea este posibilă. Este o lume în care elementele şi principiile fundamentale sunt total diferite de cele ale lumii fizice, conform standardelor căreia, de exemplu, timpul este inexistent.
Există, într-adevăr, o succesiune de întâmplări, un trecut şi un viitor, dar nu şi o separare ciclică. Ambele continuă să existe concomitent cu prezentul. Iar măsurarea timpului, fie că este vorba de microsecunde sau de milenii, este un lucru absolut inutil.
Sfera II este o stare de a fi, în care, ceea ce noi numim „gând” este nici mai mult, nici mai puţin, decât izvorul existenţei. Este forţa creatoare vitală, care produce energie, dă formă materiei şi creează canale de percepţie şi de comunicare.
În Sfera II, nu există „mijloace de transport”. Nici maşini, nici bărci, nici trenuri, nici avioane, nimic. Este suficient ca mişcarea să fie gândită, pentru ca în clipa următoare să devină fapt. „Mijloacele de comunicare” sunt şi ele inutile, în Sfera II, comunicarea este instantanee. Nu există nici ferme, nici grădini, nici crescătorii de animale, nici culturi agricole. Şi asta pentru că entităţile ce populează Sfera II nu au nevoie de hrană ca sursă de energie. Cum este înlocuită energia consumată (asta în cazul în care există cu adevărat un consum de energie) nu se ştie deocamdată.
În Sfera II, gândul reprezintă singura forţă capabilă să înlocuiască orice nevoie sau dorinţă şi ceea ce gândeşti este matricea faptelor, situaţiei şi poziţiei tale în această realitate superioară. În esenţă, acesta este şi mesajul pe care religia şi filozofia încearcă să ni-l transmită de secole, deşi nu atât de direct şi adesea deformat
Unul din aspectele cele mai interesante ale lumii (sau lumilor) gândului din Sfera II este acela că ceea ce pare a fi materie solidă amorfă poate fi perceput la fel de bine ca şi obiectele făurite de mâna omului, proprii lumii fizice. Acestea „devin realitate” prin interacţiunea a trei „surse umane”. Prima ar reprezenta-o cei care au trăit cândva în lumea fizică, ale cărei „modele” le sunt încă „proaspete” în minte. A doua „sursă” este reprezentată de cei care au fost foarte ataşaţi de anumite lucruri materiale din lumea fizică, lucruri pe care le-au recreat şi în ambianţa Sferei II. A treia „sursă” ar reprezenta-o, după părerea mea, cei înzestraţi cu un grad mult mai ridicat de inteligenţă şi mai convinşi de existenţa Sferei II decât cei mai mulţi dintre locuitorii lumii fizice. Scopul lor pare a fi acela de a simula, cel puţin temporar, ambianţa lumii fizice (mai ales pentru cei care tocmai „ies” din lumea fizică, după „moarte”). Ideea este de a atenua cât mai mult cu putinţă trauma psihică şi şocul „noilor veniţi”, prin introducerea în Sfera II a unor forme şi imagini familiare acestora (copii aproape fidele ale celor din lumea fizică).
Vă veţi întreba, poate, ce legătură există între Sfera II şi cel de-al Doilea Corp. Sfera II este mediul natural al celui de-al Doilea Corp. Acesta este şi motivul pentru care cele mai multe dintre „călătoriile” mele EEC m-au dus, involuntar, undeva în Sfera II. Acest al Doilea Corp nu aparţine, practic, lumii fizice.
Concepţia noastră tradiţională despre spaţiu „suferă” foarte mult atunci când este aplicată la Sfera II. Literatura de specialitate abundă în teorii, mai mult sau mai puţin ştiinţifice, emise de-a lungul timpului, privitoare la locul unde se află această Sferă II. Pe de altă parte, călătoriile extracorporale au ajutat la formularea unei teorii mai acceptabile decât cele de până atunci.
Cel mai plauzibil este conceptul de „vibraţie ondulatorie”, care presupune existenţa unei infinităţi de lumi, dintre care una singură este lumea fizică. Aşa cum undele cu frecvenţe diferite din spectrul electromagnetic pot „coexista” într-un anumit spaţiu, cu un minimum de interacţiune, tot aşa şi lumea sau lumile din Sfera II interferează cu lumea noastră fizică.
În afara unor cazuri pe cât de rare, pe atât de neobişnuite, simţurile noastre „naturale”, ca şi instrumentele de care ne servim (şi care nu sunt decât prelungiri ale acestora), sunt complet
neputincioase în a percepe zonele de interferenţă a lumii fizice cu Sfera
II. De aici şi răspunsul la întrebarea referitoare la locul unde se află Sfera II. Ea se află aici.
Istoria ştiinţei vine şi ea în sprijinul acestei premise. Noi nu ştiam, de pildă, că există sunete şi dincolo de limitele auzului uman, pe care le-am putut însă detecta, măsura şi chiar crea numai cu ajutorul unor instrumente speciale (create tot de om). Până nu de mult, cei care susţineau că pot auzi ceva ce ceilalţi nu aud erau consideraţi fie nebuni, fie vrăjitori. Şi nici la ora actuală nu se cunoaşte cu precizie care este capacitatea creierului uman.
În Sfera II, realitatea constă în dorinţe din cele mai acute şi temeri din cele mai nebuneşti. Aici, gândul este faptă şi nu există ascunzători la adăpostul cărora să te poţi feri de cei din jur. Este o lume în care nu îşi au locul nici lipsa de sinceritate, nici prefăcătoria.
Deosebirile dintre lumea fizică şi Sfera II sunt foarte mari, de unde şi dificultăţile de adaptare ale celor care trec, după „moarte”, în Sfera II. Instinctele, reprimate cu atâta grijă în lumea noastră civilizată, se dezlănţuie nestingherite în Sfera II.
Primele mele vizite în Sfera II au scos la iveală toate instinctele mele reprimate, a căror existenţă fie o bănuiam, fie o ignoram cu desăvârşire şi care mi-au dominat în aşa măsură faptele încât m-am întors din Sfera II ruşinat şi stânjenit de enormitatea lor şi de neputinţa mea de a le stăpâni. Dintre toate, frica mă chinuia cel mai tare. Frica de necunoscut, de fiinţe ciudate (non-fizice), frica de „moarte”, de Dumnezeu sau de durere. Aceste temeri erau mai puternice chiar şi decât erotismul, care reprezenta el însuşi un obstacol imens.
Şi totuşi, a trebuit să-mi înăbuş (cu preţul unor eforturi de nedescris) toate aceste instincte, a căror dezlănţuire necontrolată mă umplea de ruşine. Mai ales că, dacă n-aş fi facut-o, n-aş mai fi putut gândi raţional. Iată de ce trebuie să ştim foarte bine (iar dacă nu ştim trebuie să învăţăm) cum să ne comportăm în Sfera II (înainte sau după moarte), în această lume atât de diferită de lumea fizică. Şi ceea ce trebuie să ştim în primul rând este cum să ne eliberăm, cum să înlăturăm toate obstacolele ce stau în calea „exploziei” instinctelor primare descătuşate.
Până în prezent, nu am observat în nici una din experienţele mele, procesul morţii. Cu toate acestea, teoria conform căreia anumite forme de viaţă din Sfera II nu fac decât să-şi continue existenţa dusă în lumea fizică este aproape o certitudine. Iată în continuare un exemplu în acest sens.
Odată, când tocmai mă desprinsesem de corpul fizic, am simţit nevoia de a mă duce „undeva”. M-am înălţat şi am început să mă deplasez, pentru ca, la un moment dat, să mă opresc într-un dormitor. În pat, stătea un băieţel de vreo zece ani. Era singur şi speriat şi părea bolnav. Am stat o vreme cu el, încercând să-l liniştesc, după care am plecat, promiţându-i că am să mă întorc. Din păcate însă, habar n-aveam unde fusesem.
Câteva săptămâni mai târziu, m-am dedublat din nou, dar tocmai când eram pe punctul de a mă concentra asupra unei destinaţii date, băieţelul mi-a apărut dintr-o dată în faţa ochilor. M-a văzut şi s-a apropiat de mine, fără teamă. „Acum ce trebuie să fac?” m-a întrebat el. În primul moment, n-am ştiut ce să-i răspund, aşa că i-am pus doar o mână pe umăr, într-un gest ocrotitor. La urma urmelor, cine eram eu să dau instrucţiuni sau sfaturi, fie chiar şi unui copil, în ceea ce părea să fie un moment crucial? „Unde merg?” m-a mai întrebat el, pe un ton cât se poate de serios.
Singurul lucru logic pe care i-l puteam spune în momentul acela era să aştepte acolo unde era, pentru că nişte prieteni de-ai lui aveau să vină acolo şi să-l ia cu ei unde trebuia să meargă.
A doua zi, am citit în ziar despre moartea, după o suferinţă îndelungată, a unui băieţel de zece ani. Murise după-amiază, la puţin timp după ce începusem EEC. Am încercat să găsesc o scuză acceptabilă pentru a-i aborda pe părinţii lui şi a obţine astfel ceva amănunte suplimentare legate de moartea băiatului, dar n-am găsit nici una. Este foarte important de ştiut că locuitorii Sferei II sunt „încă” umani. Diferiţi, ce-i drept, „trăind” într-un mediu şi el diferit, dar totuşi cu trăsături umane (uşor de înţeles).
În timpul uneia din vizitele mele, m-am trezit, la un moment dat, într-un fel de parc, în care se aflau sute de femei şi de bărbaţi. Unii se plimbau, alţii stăteau pe băncile ce străjuiau aleile acoperite cu pietriş. Unii erau foarte calmi, alţii ceva mai neliniştiţi, iar mulţi aveau o privire rătăcită şi dezorientată.
Păreau nesiguri, neştiind ce să facă sau ce urma să se întâmple.
Ştiam oarecum că acela era un loc de întâlnire, unde noii sosiţi îşi aşteptau prietenii sau rudele. Din acest loc de întâlnire, prietenii sau rudele îi duceau pe fiecare dintre noii veniţi în locul căruia îi aparţineau.
Aş putea relata multe asemenea experienţe, fără însă a descrie cu lux de amănunte scopul şi dimensiunile Sferei II.
Odată, am ajuns într-un oraş foarte bine organizat, în care prezenţa mea a fost imediat interpretată ca ostilă. Numai fugind, ascunzându-mă şi, în final, înălţându-mă, am reuşit să scap de oamenii aceia care ţineau cu tot dinadinsul să „pună mâna pe mine”. Nu ştiu nici acum de ce au considerat prezenţa mea printre ei ca pe o ameninţare.
Această „agresiune”, care nu reprezintă, din păcate, un caz izolat, vine să confirme din nou faptul că Sfera II nu este numai un spaţiu al liniştii şi al non-conflictului.
Nu pot să nu amintesc aici două situaţii neobişnuite, repetate, şi care ţin, fireşte, de această „descriere” a Sferei II. Mi s-a întâmplat nu o dată ca mişcarea, de obicei rapidă şi lină a celui de-al Doilea Corp să fie întreruptă de ceva ce se simţea ca un uragan violent în spaţialitatea prin care mă mişcam. Este ca şi cum ai fi „dus” de această forţă incontrolabilă şi aruncat încoace şi încolo, ca o frunză „purtată” de vânt. Este imposibil să te împotriveşti acestui adevărat torent sau să faci altceva decât să te laşi purtat de el. În cele din urmă, eşti aruncat chiar lângă marginea curentului şi cazi, dar nevătămat „Fenomenul” pare natural, mai curând decât ceva creat artificial.
A doua situaţie o reprezintă semnul de pe cer, pe care l-am observat de cinci sau de şase ori, şi asta numai atunci când eram „escortat” de către helpers (persoane care dau ajutor). Semnul în sine constă dintr-o serie incredibilă de simboluri înşirate într-un arc direct de-a curmezişul unei secţiuni a Sferei II.
Toţi cei care se mişcă în această zonă trebuie să ocolească „bariera”, care este solidă, imobilă şi neschimbătoare.
Simbolurile, aşa cum le-am perceput eu, semănau cu nişte abţibilduri înfăţişând un bărbat, o femeie bătrână, o casă şi ceva ce semăna cu nişte ecuaţii algebrice. Povestea acestui semn am aflat-o de la unul dintre helpers. Mi-a spus-o cu destul umor, pe un ton aproape apologetic.
Se pare că în vremurile de demult, o femeie foarte bogată (după ce criterii nu se ştie) şi puternică a vrut să se asigure că fiul ei avea să ajungă în rai. O biserică s-a oferit să-i garanteze acest lucru, pentru care femeia a plătit bisericii o imensă sumă de bani (sic). Femeia a plătit, însă fiul ei nu a ajuns în rai.
De furie şi din dorinţa de a se răzbuna, şi-a folosit întreaga avere rămasă şi puterea pe care o mai avea pentru a pune acest semn pe cerul raiului pentru ca, veşnic, toţi cei care aveau să-l vadă să afle despre necinstea şi ticăloşia acelei biserici.
Numele femeii, al fiului său şi al bisericii s-au pierdut în negura vremii. Dar semnul a rămas, în ciuda eforturilor făcute de-a lungul vremii, de către oamenii de ştiinţă, în scopul de a-l da jos şi a-l distruge. Ca urmare, toate studiile referitoare la această zonă a Sferei II trebuie neapărat să pomenească şi de existenţa acestui semn.
Ceea ce constituie cu adevărat o problemă este neputinţa minţii conştiente, educată şi condiţionată de lumea fizică, de a accepta existenţa acestei Sfere II infinite. Ştiinţele noastre psihice au tendinţa de a-i nega existenţa. Religiile noastre o prezintă ca pe o uriaşă abstracţie deformată. Ştiinţele acceptate contrazic o asemenea posibilitate, iar instrumentele lor de măsură nu le ajută să găsească dovezi concludente în acest sens.
Şi înainte de toate, există „bariera”. De ce există, nu ştie nimeni. Este acelaşi ecran care coboară în clipa în care ne trezim din somn şi care ne şterge din memorie ultimul vis — sau amintirea unei călătorii în Sfera II. Asta nu înseamnă că orice vis este rezultatul unei călătorii în Sfera II. Unele dintre ele însă, nu sunt altceva decât „traducerea” unor EEC. Această traducere pare a fi, mai degrabă, rezultatul eforturilor conştientului de a interpreta întâmplările superconştiente din Sfera II şi care se situează dincolo de capacitatea lui de înţelegere sau de reprezentare prin imagini.
Eu unul cred că multe, majoritatea, dacă nu chiar toate fiinţele umane „vizitează” Sfera II în timpul stării de somn. De ce sunt necesare aceste vizite, nu ştiu. Poate că într-o bună zi, ştiinţa va dezlega acest mister şi o nouă eră se va naşte pentru întreaga omenire. Şi tot atunci va apărea şi o ştiinţă nouă, bazată pe datele privitoare la Sfera II şi pe raporturile noastre cu această lume minunată.
Într-o bună zi. Dacă omenirea poate aştepta atât de mult.