Welcome!

vineri, 24 februarie 2012

Robert MONROE - "Calatorii extracorporale" - POSTMORTEM



POSTMORTEM
Acceptarea existenţei celui de-al Doilba Corp naşte, în mod firesc, întrebarea pe care omenirea şi-a pus-o încă de când a învăţat să gândească: Noi murim cu adevărat sau continuăm să trăim?
Există viaţă dincolo de moarte? Religiile noastre spun să crezi şi să ai încredere. Acest lucru nu este însă suficient pentru gânditorul care caută să-şi explice totul numai prin silogisme.
Tot ceea ce pot face eu este să fiu atât de obiectiv cât poate fi cineva care trăieşte o experienţă fundamental subiectivă. Şi poate că premisele mele vi se vor părea cât de cât valabile.
Pe dr. Richard Gordon l-am cunoscut la New York, în anul 1942.
Era medic, specialist în boli interne. Ne-am împrietenit, iar el a devenit medicul nostru de familie. Când l-am cunoscut eu, avea în jur de cincizeci de ani. Era un bărbat scund şi slab, cu părul alb şi cu un început de chelie.
Întrucât de la o vreme nu se simţea prea bine, şi-a propus ca, împreună cu soţia, să plece într-o călătorie prin câteva ţări din Europa, ţări pe care vrusese dintotdeauna să le viziteze (Grecia, Turcia, Spania, Portugalia şi Egipt). Au plecat după vreo săptămână şi ceva, prima ţară pe care urmau să o viziteze fiind Spania, întrucât nu am primit nici o veste de la ei, mi-am închipuit că făceau plajă undeva pe ţărmul Mediteranei.
Şase săptămâni mai târziu însă, am primit un telefon de la doamna Gordon, care mi-a spus că soţul ei se îmbolnăvise şi că trebuiseră să-şi scurteze călătoria. El ţinuse neapărat să se întoarcă în America. Avea dureri mari şi fusese internat în spital, în vederea unei intervenţii chirurgicale exploratorii. În urma operaţiei (de fapt o biopsie), s-a pus diagnosticul de cancer abdominal netratabil. Dr. Gordon nu a mai părăsit spitalul, în viaţă, vreau să spun. Mai bine zis, fizic în viaţă.
Simţeam nevoia de a sta de vorbă cu el, mai ales că nu îi vorbisem niciodată despre „talentul” meu sau despre experienţele pe care le trăiam. Cred că îmi era frică să nu râdă de mine şi să nu mă trimită la fiul său, care era psihiatru.
Acum însă era cu totul altceva. Simţeam că îl pot ajuta (deşi nu prea ştiam ce anume trebuia să fac).
M-am dus de câteva ori să-l văd, dar, din păcate, numai soţiei îi era permis să intre în camera bolnavului. În cele din urmă, am rugat-o pe doamna Gordon să mă ajute să-l văd. Dânsa mi-a explicat însă că doctorul avea dureri atât de mari, încât i se administrau aproape tot timpul sedative. Aşa că nu era decât foarte rar lucid şi conştient. O recunoştea pe soţia sa, dar nu în fiecare zi. I-am spus doamnei Gordon că am ceva deosebit de important să-i comunic soţului ei.
—   De ce nu-i scrieţi o scrisoare? mi-a sugerat ea. Şi i-o duc eu.
I-am răspuns că îmi era teamă că nu va reuşi să o citească.
—   Dacă o scrieţi, am să i-o citesc eu, atunci când va fi destul de conştient să o înţeleagă.
Zis şi făcut. Doamna Gordon i-a citit soţului ei scrisoarea nu o dată, ci ori de câte ori era conştient. Mi-a spus mai târziu că doctorul Gordon era cel care o ruga să-i citească scrisoarea. Era oare acolo ceva ce el vroia neapărat să-şi fixeze în minte?
Auzind cele spuse de doamna Gordon, mi-a părut, dintr-o dată, extrem de rău că nu îi povestisem doctorului despre experienţele mele. Poate că n-ar fi râs şi nici nu m-ar fi sfătuit să consult un psihiatru. Numai că, din păcate, nu avusesem curajul să o fac.
Iată acum câteva fragmente din scrisoarea mea, adresată doctorului Gordon.

„Mai întâi, trebuie să acceptaţi posibilitatea, aşa îndepărtată cum vi s-ar putea părea dumneavoastră, de a acţiona, gândi şi exista în afara corpului fizic. Nu-i spuneţi soţiei dumneavoastră să mă trimită la un psihiatru, pentru că nu sunt nebun”
„În discuţiile noastre, nu am considerat necesar să abordez acest subiect. Dar în situaţia de faţă, ar fi bine să-i acordaţi atenţia cuvenită. Totul depinde de capacitatea dumneavoastră de a vă desprinde de propriul corp fizic, cu alte cuvinte, de a vă „dedubla”, în felul acesta, vă veţi putea alina şi durerile, ceea ce, în situaţia dumneavoastră, este un lucru cât se poate de important.”
„... Cu toată sinceritatea, vă sfătuiesc să încercaţi. Mai ales dacă aţi făcut deja primul pas, adică acceptaţi ideea existenţei acestui al Doilea Corp, diferit de corpul fizic. O altă barieră ce trebuie înlăturată este frica. Nu trebuie să vă fie frică.
Pentru că ar fi ca şi cum v-aţi teme de propria dumneavoastră umbră, de dumneavoastră înşivă. Obişnuiţi-vă cu ideea că lipsa unor experienţe conştiente în acest sens nu înseamnă neapărat că trebuie să vă fie frică de fenomenul respectiv. Necunoscutul este înspăimântător, dar numai atâta timp cât rămâne necunoscut. Vă rog deci să încercaţi formula pe care v-am scris-o aici. Nu ştiu ce efect vor avea medicamentele pe care le luaţi. S-ar putea să vă ajute sau, dimpotrivă, să vă împiedice în încercările dumneavoastră de a vă dedubla. Dar merită să încercaţi. Poate o să reuşiţi de prima dată, poate nu. Important însă este să încercaţi... şi să-mi comunicaţi rezultatele pe care le veţi obţine. Aş fi vrut să vin personal să vă văd, dar ştiţi şi dumneavoastră cât de stricte sunt dispoziţiile privitoare la cei care îi vizitează pe bolnavi. Dacă îi veţi povesti soţiei dumneavoastră despre eventualele încercări pe care le veţi face, sunt sigur că îmi va relata totul, cât mai grabnic cu putinţă.”
Doamna Gordon nu mi-a spus dacă soţul ei a încercat într-adevăr să se dedubleze. Iar mie mi s-a părut de-a dreptul deplasat să o sâcâi cu întrebările mele, mai ales că biata femeie era şi aşa destul de îndurerată la gândul că soţul ei nu mai avea mult de trăit.
Câteva săptămâni mai târziu, dr. Gordon a intrat în comă şi a murit împăcat, fără să-şi recapete cunoştinţa.
Vreme de câteva luni, m-am tot gândit să mă „duc” la dr. Gordon (asta presupunând ca, mai întâi, să-l găsesc). Richard Gordon era prima persoană apropiată mie care murise de când îmi descoperisem strania capacitate de dedublare.
A durat o vreme până să mă hotărăsc, cu atât mai mult cu cât era pentru prima oară că încercam să fac o asemenea experienţă (care, la urma urmelor, putea fi chiar periculoasă).
Prima încercare am facut-o într-o sâmbătă după-amiază. M-am desprins (destul de greu) de corpul fizic, strigând, mintal, că vreau să-l văd pe dr. Gordon.
După o clipă, am început să mă înalţ, până când, „privind” în jurul meu, n-am mai văzut decât un întuneric de nepătruns şi am simţit o mişcare uşoară a aerului, ca adierea unui vânt de primăvară. Am mai simţit şi o mână sub cotul stâng. Cineva mă ajuta să ajung acolo.
După o călătorie care mie unul mi s-a părut nespus de lungă, m-am oprit brusc (sau am fost oprit). Mă aflam într-o cameră foarte mare (în primul moment, am crezut că era vorba de o instituţie).
Mâna care mă conducea m-a „trecut pragul” camerei alăturate, oprindu-mă chiar în mijlocul acesteia. „Stai aici. Doctorul o să te vadă imediat”, mi-a spus, aproape în şoaptă, o voce de bărbat.
Am dat afirmativ din cap în semn că da şi am rămas acolo, să-l aştept pe dr. Gordon. Privind cu atenţie în jurul meu, am văzut trei sau patru bărbaţi care ascultau ce le povestea un tânăr de vreo douăzeci şi doi de ani.
Nu l-am văzut pe dr. Gordon, aşa că am continuat să-l aştept. Cu cât aşteptam mai mult, cu atât mi se făcea mai cald. În cele din urmă, senzaţia de fierbinţeală a devenit de-a dreptul insuportabilă. Nu ştiam de ce îmi era atât de cald şi dacă aveam să mai suport mult timp senzaţia aceea atât de neplăcută, începusem să şi transpir, ceea ce nu făcea decât să-mi amplifice starea de disconfort. Ştiam că nu mai pot rămâne acolo. Nu mai puteam suporta căldura. Dacă dr. Gordon nu apărea cât de curând, trebuia să plec fără să-l văd. Şi am plecat întorcându-mă în corpul fizic, am constatat că nu îmi era cald (şi în nici un caz atât de cald încât să transpir). Dezamăgit la culme, m-am ridicat în capul oaselor şi am încercat să-mi dau seama ce anume mă împiedicase să-l găsesc pe dr. Gordon. Durata dedublării a fost de două ore.
Fiind însă încăpăţânat din fire, după câteva zile, am încercat din nou. De îndată ce m-am desprins de corpul fizic şi am început să-l strig, mintal, pe dr. Gordon, am auzit chiar lângă mine, o voce care mi-a spus: „De ce vrei să-l vezi din nou? Nu l-ai văzut sâmbăta trecută?”
Am fost atât de surprins, încât am căzut pur şi simplu, instantaneu, în corpul fizic. M-am ridicat în capul oaselor şi m-am uitat prin cameră. Nu era nimeni, iar lucrurile erau toate la locul lor.
A doua zi, când am recitit însemnările referitoare la prima încercare, am găsit, în sfârşit, ceea ce căutam: „...am văzut trei sau patru bărbaţi care ascultau ce le povestea un tânăr de vreo douăzeci şi doi de ani. Tânărul, scund, slab şi cu o claie de păr blond, s-a întors spre mine şi m-a privit foarte atent, fără să scoată o vorbă, de parcă s-ar fi gândit la ceva. „Ceea ce îmi notasem eu putea fi, foarte bine, o descriere a înfăţişării dr. Gordon la vârsta de douăzeci şi doi de ani (şi nu la şaptezeci). Eu mă aşteptasem, într-adevăr, să văd un bărbat de şaptezeci de ani. Şi nu l-am recunoscut, pentru că nu mă aşteptam să-l văd cu cincizeci de ani mai tânăr.
La puţin timp după aceea, i-am făcut o vizită doamnei Gordon şi am reuşit să văd o fotografie veche de-a doctorului, de pe vremea eând avea douăzeci şi doi de ani. Semăna perfect cu tânărul
pe care l-am văzut şi care m-a văzut „acolo”. Într-o zi, am să încerc din nou să-l „vizitez” pe dr. Gordon.
Altă dată, urmând să ne mutăm în alt stat, ne-am vândut casa, dar mai repede decât ne aşteptam, aşa că, vreme de un an de zile, am stat într-o casă pe care am luat-o cu chirie.
Totul a început cam la o săptămână după ce ne-am mutat în noua noastră locuinţă. În seara cu pricina, ne-am dus la culcare mai devreme decât de obicei, iar soţia mea a adormit imediat. Eu însă stăteam în pat, cu ochii deschişi şi priveam cerul prin ferestrele înalte ale dormitorului. La un moment dat, simţind binecunoscutele de-acum vibraţii, m-am întrebat dacă era oare indicat să mă dedublez în această nouă locuinţă în care mă aflam.
Patul nostru era lipit de peretele dinspre nord al camerei, în dreapta patului, se afla uşa care dădea în hol, iar în stânga, uşa de la baie.
Tocmai începusem să mă desprind de corpul fizic, când am observat ceva în dreptul uşii ce dădea în hol. Era o formă albă, de înălţimea unui om obişnuit.
Nu am reacţionat în nici un fel, aşteptând să văd ce avea sa se întâmple. Forma cea albă a intrat în cameră, s-a apropiat de pat, a trecut pe lângă mine şi a intrat în baie. Mi-am dat seama că era vorba de o femeie în jur de patruzeci de ani, de statură mijlocie, brunetă şi cu ochii duşi în fundul capului. După câteva clipe, a ieşit din baie şi s-a apropiat de mine. Eu m-am ridicat în capul oaselor (nu fizic, sunt sigur de asta) şi am întins mâinile, să văd dacă o pot atinge. Femeia s-a oprit şi m-a privit.
„Ce-ai de gând să faci cu tablourile?” m-a întrebat ea. Neştiind ce să-i spun, am încercat să-i dau un răspuns cât de cât satisfăcător. I-am spus că o să am grijă de ele şi că, deci, nu avea de ce să-şi facă griji. Femeia mi-a zâmbit, după care, luându-mi mâinile într-ale ei, m-a privit în ochi şi mi-a spus: „Îţi mulţumesc”. Apoi a dispărut. Am aşteptat câteva minute, dar nu s-a mai întors. Atunci, am reintrat în corpul fizic şi m-am dat repede jos din pat. M-am dus în toate camerele (şi de la etaj şi de la parter) dar n-am văzut pe nimeni. Apoi mi-am scris însemnările, m-am suit în pat şi am adormit imediat.
Câteva zile mai târziu, m-am întâlnit cu psihiatrul care locuia în casa de alături, dr. Samuel Kahn, pe care l-am întrebat dacă îi cunoscuse pe proprietarii casei noastre.
— Da, da, i-am cunoscut chiar foarte bine, mi-a spus dr. Kahn. Doamna W. a murit cam acum un an. După moartea ei, domnul W. n-a mai vrut cu nici un chip să intre în casă, s-a mutat de aici
şi nu s-a mai întors niciodată. Ştiţi, casa a fost, de fapt, a ei. În ea a şi murit, chiar în camera în care dormiţi dumneavoastră.
— Mda... interesant. Şi probabil că-i plăcea mult această casă.
— Oh, da. Îi plăceau foarte mult tablourile. Avea foarte multe, în toate camerele.
L-am întrebat pe dr. Kahn dacă nu avea cumva o fotografie de-a doamnei W.
— Staţi o clipă, să mă gândesc. Da... parcă... Cred că am o fotografie făcută într-un grup, la club. Mă duc să o caut.
Dr. Kahn s-a întors după câteva minute, cu o fotografie înfăţişând cincizeci sau şaizeci de bărbaţi şi femei, celor mai mulţi dintre ei nevăzându-li-se decât capul, pentru că erau aliniaţi pe mai multe rânduri, unul în spatele celuilalt.
— Doamna W. este pe undeva pe-aici... da, sunt sigur.
M-am uitat şi eu, peste umărul lui, la fotografie. În rândul al doilea, am zărit un chip ce îmi părea cunoscut. L-am întrebat pe dr. Kahn dacă aceea era doamna W.
— Oh, da, da, ea este doamna W. S-a uitat la mine, mai întâi curios, apoi părând să înţeleagă. Ah, probabil că aţi găsit prin casă vreo fotografie de-a ei.
I-am răspuns că da, aşa era. Apoi, ca din întâmplare, l-am întrebat dacă doamna W. nu făcea cumva, în anumite situaţii, unele gesturi oarecum ieşite din comun.
—  Din câte ştiu eu, nu... sau poate... ştiu eu... Îmi amintesc că ori de câte ori era fericită sau recunoscătoare, îţi lua mâinile într-ale ei, le strângea uşor, te privea în ochi şi îţi mulţumea. Vă ajută cu ceva ceea ce v-am spus?
„Chiar mai mult decât vă puteţi închipui”, i-am răspuns eu în gând.
Aceste experienţe (şi multe altele, mai mult sau mai puţin personale) m-au condus la o concluzie empirică inevitabilă, care justifică singură nenumăratele ore de chin, de incertitudine, de teamă, singurătate şi dezamăgire; concluzie care a reprezentat momentul premergător al aşa-numitului Salt Calitativ al Gândirii şi începutul unui nou punct de vedere, al unei noi perspective; concluzie care a permis durerilor şi plăcerilor din aici şi acum să treacă fiecare în categoria de importanţă cuvenită (ce reprezintă un minut, o oră sau un an în infinitatea existenţei noastre?); concluzie care a deschis o poartă către o realitate de neînţeles, poate, pentru mintea omenească Conştientă, dar care va continua să-i chinuiască pe cei curioşi şi să-i incrimineze pe intelectuali.
Este acesta răspunsul meu? Legaţi aceste experienţe de ideea conform căreia personalitatea umană poate şi chiar operează în afara corpului fizic şi veţi afla singuri acest răspuns.
Acesta este, de fapt, Marele Mesaj, pe care vreau şi trebuie să vi-l transmit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu