Welcome!

joi, 22 martie 2012

Robert MONROE - "Calatorii extracorporale" - DAR SAU NEFERICIRE



DAR SAU NEFERICIRE?
EEC propriu-zise sunt precedate, în majoritatea cazurilor, de o aşa-numită „pre-cunoaştere”, ce apare în momentul relaxării dinaintea desprinderii de corpul fizic. În timp ce stau întins pe canapea încercând să mă relaxez, în faţa ochilor îmi apare de fiecare dată, una şi aceeaşi imagine însoţită de un şuierat. Este vorba de o uşă de formă dreptunghiulară, prinsă în balamale doar la unul din capete (cel de sus) şi balansându-se până la un unghi de 45°. În spatele uşii, se deschide o gaură perfect rotundă. Aproape întotdeauna, această imagine este urmată de „anticiparea” mintală a unor întâmplări ce urmează să aibă loc într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Să fie oare vorba de ceea ce parapsihologii numesc „vise premonitorii”?
Iată câteva exemple în acest sens.

5/7/59
Dimineaţă devreme. Eram pe cale dea mă urca la bordul unui avion comercial, în uşa avionului, l-am zărit pe D.D., pe care îl cunosc de peste zece ani. M-am urcat în avion şi m-am aşezat pe unul din locurile libere. Avionul era pe punctul de a decola. Lângă mine, se afla un grup de oameni, printre care şi un tânăr de culoare. Vorbeau tare şi păreau cu toţii foarte bucuroşi la gândul că tânărul negru avea să meargă şi el cu ei. Grupul era format din doi negri mai în vârstă, o femeie albă şi tânărul negru. Dându-şi seama că avionul era pe punctul de a decola, cei patru au trecut pe lângă mine şi şi-au ocupat locurile. Prietenul meu, D.D., s-a urcat şi el în avion, aşezându-se pe unul din locurile din faţa mea. În sfârşit, avionul a decolat, continuând însă să zboare la joasă altitudine (puţin deasupra pomilor şi caselor). La un moment dat, am auzit vocea stewardesei, care, în ciuda tremurului din glas, ne îndemna totuşi să ne păstrăm calmul, în clipa următoare, avionul s-a prăbuşit, izbindu-se cu putere de caldarâm. Eu am sărit (sau am fost aruncat) de la o înălţime de peste doi metri, în vreme ce avionul a mai înaintat câţiva metri, după care s-a oprit pe terenul viran dintre două blocuri. Peste tot în jur se înălţau nori deşi de fum.
Primul meu gând a fost să-i mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat cu viaţă, în al doilea rând, m-am gândit la ai mei, care îşi făceau poate griji, ştiindu-mă plecat cu avionul acela şi mi-am spus că trebuia neapărat să le dau un semn de viaţă. În afară de asta, vroiam să încerc să salvez măcar câţiva dintre pasagerii deşi ştiam că, practic, nu mai avea nici un rost. Apropiindu-mă de avionul cuprins de flăcări, l-am văzut pe pilot, care, privindu-mă uluit, m-a întrebat de ce dintre toţi pasagerii, eu am fost cel ales să supravieţuiesc. Asta mă întrebam şi eu.

Nu era prima oară că aveam asemenea vise premonitorii. Şi, de fiecare dată, viziunea mea se „potrivea” cu evenimente ce aveau să aibă loc într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat.
Aşa, de exemplu, cu doi ani înainte de a ne muta într-un orăşel din sudul ţării, am „văzut” (şi încă în cele mai mici amănunte) casa în care aveam să locuim. Cel mai ciudat era că, la ora la care am avut eu acea viziune, nu aveam nici cea mai mică intenţie de a ne muta în sud. Altă dată, aflându-mă în birou, am văzut pe peretele din faţa mea, scrise cu litere de culoare roşie, două cuvinte: „Nivelul uleiului”, O oră mai târziu, aflându-mă la volanul maşinii mele (pe care o cumpărasem de curând), am văzut aprinzându-se beculeţul care mă avertiza că uleiul era pe sfârşite. Or, maşina fiind aproape nouă şi neavând la bord decât vreo opt sute de kilometri, nu aş fi avut de ce să mă gândesc la o asemenea eventualitate. Şi totuşi, uleiul se scurgea pe undeva, lucru cu atât mai surprinzător, cu cât era vorba de o maşină nouă.
Toate aceste premoniţii sunt precedate, mai întâi de un şuierat şi apoi de senzaţia de deschidere a valvei. Schematic, lucrurile s-ar prezenta astfel:
Ş (şuierat) ă V (deschiderea valvei) ă P (premoniţie)
Se poate întâmpla însă şi ca premoniţiile mele să nu se adeverească (sau, cel puţin, să nu se fi adeverit încă).
Iată câteva exemple în acest sens.

3/8/60         :
Şuierat/valvă: Văd sus, deasupra capului, un avion cu flaps-urile şi trenul de aterizare coborâte. Se prăbuşeşte în spatele unui deal din apropiere, iar eu şi soţia mea alergăm într-acolo să dăm o mână de ajutor. Ajungem destul de repede lângă avionul care tocmai luase foc. Îmi dau seama de pericolul care ne ameninţă pe toţi şi mă întorc spre ceilalţi, spunându-le să stea deoparte, pentru că, oricum, nu-i mai putem ajuta cu nimic pe cei dinăuntru.

5/11/61
Şuierat/valvă: Stau singur în faţa casei. Cerul este aproape senin. Văd o formaţie de avioane, care se apropie, astfel că îmi pot da seama că nu sunt nici avioane obişnuite şi nici rachete.
Sunt foarte multe, de ordinul sutelor. Nu seamănă cu nici unul din avioanele pe care le-am văzut până acum. Parcă n-ar avea aripi. Toate sunt foarte mari, late de aproximativ nouă sute de
metri şi sunt în forma de V. Nu au fuselaj, iar pasagerii ocupă cele două sau trei punţi laterale. Zborul lor maiestuos inspiră forţă, creându-mi un sentiment de uimire şi de teamă. Teamă
mai ales la gândul că s-ar putea să nu fie create de mâna omului.

20/10/62
Şuierat/valvă: Mă aflu, împreună cu alţi oameni, pe o stradă de la periferia oraşului. Privind în sus, văd nişte avioane total diferite de cele pe care le-am văzut până acum, fără elice şi fără reacţie (par a fi rachete, dar nu chimice). Trei dintre ele coboară în picaj. Apropiindu-se, le pot vedea mai bine. Sunt negre şi au hublouri pătrate, albe. În schimb, nu au aripi. Cele trei avioane zboară acum pe deasupra unei străzi laterale. La trecerea lor, casele şi clădirile se prăbuşesc, dar nu dărâmate de bombe, ci de altceva, emis chiar de aceste avioane.
Toţi săpăm acum şanţuri de apărare, în care să ne adăpostim.

12/6/63
Şuierat/valvă: întreaga populaţie a oraşului în care locuim încearcă să plece. Printre ei şi familia mea. Nu mai există benzina, iar curentul electric a fost întrerupt, dar nu ca urmare a unui război atomic sau a unor precipitaţii radioactive. Toţi au sentimentul că a venit sfârşitul lumii şi al civilizaţiei, datorat unor factori scăpaţi de sub control.

Sper din tot sufletul ca toate acestea să nu fie altceva decât simple halucinaţii.

Urmeaza : Robert MONROE - "Calatorii extracorporale" - CEL DE-AL DOILEA CORP

luni, 12 martie 2012

Robert MONROE - "Calatorii extracorporale" - ANIMALE INTELIGENTE


ANIMALE INTELIGENTE
De-a lungul istoriei omenirii, au existat nenumărate relatări despre demoni, spirite, spiriduşi şi alte asemenea entităţi subumane, aflate permanent în preajma oamenilor, parcă pentru a-i chinui cât mai mult cu putinţă. Să fie vorba de mituri? De halucinaţii? Poate că toate aceste „apariţii” nu sunt decât rodul imaginaţiei noastre? Întrebarea este însă, din ce sursă invocă imaginaţia asemenea „arătări”?
Însemnările de mai jos vă vor ajuta, poate, să întrevedeţi măcar o parte din răspunsurile posibile.

18/4/60 Dimineaţa
În jurul orei zece, m-am întins pe canapea, încercând să mă relaxez. Camera era inundată de lumina de afară. Curând, au început vibraţiile. Am deschis ochii fizici să văd dacă ele continuau. Şi continuau. Cu ochii fizici deschişi, m-am hotărât să încerc să mă înalţ, pentru a vedea dacă mai am viziuni. Aveam ceasul în faţa mea. Orientarea în timp era normală, ţinând cont de mişcarea acelor. Mă aflam cam la douăzeci de centimetri de corpul fizic, când, cu coada ochiului, am zărit o mişcare. Lângă mine apăruse un corp omenesc. Din poziţia în care ţineam capul şi privind în dreapta mea, nu îi vedeam decât partea de jos. Era gol şi era de sex masculin. Părea să aibă în fur de zece ani, cam un metru şi zece centimetri înălţime, picioare subţiri, puţin păr pubian şi organe genitale nedezvoltate.
Calm, de parcă ar fi făcut un lucru cât se poate de firesc (ca un băiat care îşi călărea calul preferat), şi-a petrecut un picior peste spatele meu şi s-a căţărat pe mine. Îi simţeam picioarele în
jurul mijlocului şi trupul micuţ lipit de spatele meu. Am rămas atât de surprins, încât nici frică nu-mi era (asta poate şi din cauza staturii lui)! Am încremenit şi întorcând încet privirea, i-am văzut piciorul drept. Arăta exact ca piciorul unui copil de zece ani.
Mă întrebam, bănuitor, cine putea fi. „El” părea să nu realizeze faptul că eu eram conştient de prezenţa „lui” acolo (sau, chiar dacă îşi dădea seama, puţin îi păsa). Nu vroiam să mă „confrunt” cu el (mai ales într-un mediu care lui îi era mult mai familiar decât mie), aşa că m-am retras repede în corpul meu fizic şi m-am apucat să scriu aceste rânduri.
Nu ştiu ce fusese. Mi-am dat seama că, pur şi simplu, nu avusesem curajul de a mă răsuci cu faţa spre el şi a-l privi cu atenţie.
Cu siguranţă avea formă humanoidă, dar, pe de altă parte, nu părea să fie înzestrat cu inteligenţă. M-a jignit, pur şi simplu, neruşinarea crasă cu care mi s-a căţărat în cârcă. Părea sigur de sine, sigur că nu avea să fie descoperit şi asta datorită, probabil, numeroaselor contacte cu oamenii (pentru care, însă, el era invizibil). Să fi fost o halucinaţie? În plină zi? Nu cred.

28/4/60 Seara
Ora şapte şi jumătate, în birou. Am început să număr şi, treptat, au apărut vibraţiile. M-am desprins cu precauţie de corpul fizic şi, dintr-o dată, am simţit ceva suindu-mi-se în cârcă. Mi-am amintit de băieţel şi, nevrând să-l car în spate, am întins mâna în jos, într-o parte, ca să îl prind de picior, fără însă a fi sigur că palmele mele non-fizice nu vor trece prin el. Am rămas foarte surprins când am atins cu palmele ceva ce părea carne, avea temperatura normală a corpului şi se întindea. Am tras de ea, dar, cu cât trăgeam mai tare, cu atât se întindea mai mult. În cele din urmă, am tras de pe mine tot acel corp care mi se urcase în spate, în afară de un picior, pe care îl prinsesem sub mine.
În sfârşit, l-am tras şi pe acela şi am împins tot acel morman de carne pe raftul de lângă canapea (părea încă foarte vie şi încerca să mi se urce din nou în spate; dar am reuşit să o ţin la distanţă, cu toate că începusem să intru în panică). La un moment dat, m-am gândit chiar să-i dau foc, să fac ceva... orice. Am constatat că numai reintrând în corpul fizic, îl puteam împiedica să mi se urce în cârcă.
La un moment dat, în vreme ce încercam să îl ţin cât mai la distanţă, mi s-a suit în cârcă un al doilea „băieţel“. Ţinându-l pe primul cu o mână, l-am dat şi pe cel de-al doilea jos de pe mine, apoi am plutit până în mijlocul biroului, cu câte unul în fiecare mână, strigând după ajutor. M-am uitat atent la ei şi, în vreme ce îi priveam, fiecare a luat chipul uneia dintre cele două fiice ale mele (ştiu că psihiatrul meu se va distra pe tema asta!).
Mi-am dat imediat seama că luaseră intenţionat înfăţişarea copiilor mei, pentru a-mi crea o stare de confuzie emoţională şi, mizând pe dragostea ce le-o port fiicelor mele, să nu le mai fac nimic. În clipa în care mi-am dat seama de şmecherie, nu mi s-a mai părut că seamănă cu fiicele mele.
Încercând disperat să găsesc o soluţie, m-am gândit să le dau foc. Totuşi, aveam impresia că amândoi se amuzau pe socoteala mea, de parcă ar fi ştiut că nu le puteam face nici un rău.
După câteva minute, s-a mai apropiat cineva de mine. La început, am crezut că este un al treilea „băieţel”, dar apoi mi-am dat seama că era vorba de un bărbat, care s-a oprit la câţiva paşi de mine şi m-a privit foarte serios. M-am uitat şi eu la el. Ochii lui verzi şi puţin înfundaţi în orbite mi se păreau foarte cunoscuţi. Semănau cu cei ai unui văr de-al meu. Omul avea părul tuns scurt şi egal în jurul capului, cu breton pe frunte. Purta un halat de culoare închisă, lung până la glezne. Nu-i vedeam picioarele.
Primul meu gând a fost acela că venise să-i ajute pe cei doi şi asta m-a speriat şi mai tare. În clipa în care s-a apropiat de noi, eu stăteam în genuinchi, cu braţele întinse şi încercam să ţin la distanţă cele două mici creaturi. Bărbatul nu mi-a adresat nici un cuvânt şi nici nu părea să privească în direcţia în care mă aflam eu. Când s-a apropiat şi mai mult de mine, m-am prăbuşit pe podea, rugându-l să mă ajute. Fără să-mi dea nici cea mai mică atenţie, a luat cele două creaturi (pe fiecare într-o mână) şi s-a uitat, pe rând, la ele. Acestea s-au liniştit imediat.
Mulţumindu-i în şoaptă, m-am îndreptat spre canapea şi m-am reîntors în corpul fizic. Apoi m-am ridicat în căpul oaselor şi am privit împrejur. Camera era goală.

După douăzeci şi patru de ore, timp în care am stat să mă gândesc la ce mi se întâmplase, am ajuns la unele concluzii (sau, dacă vreţi, presupuneri). Există posibilitatea ca totul să fi fost o halucinaţie sau un vis. Dacă aşa a fost, îmi închipui cât de greu trebuie să le fie celor care suferă de paranoia să distingă realul de ireal. Dacă era un simbol, atunci fusese cât se poate de clar. „Entităţile” din jurul meu nu erau decât rodul propriei mele imaginaţii. Vizualizarea lor luând chipul copiilor mei este foarte greu de interpretat altfel decât că doriseră să îmi arate că sunt ai mei (eu îi creasem, erau copiii mei). Din acest motiv, îmi aparţineau şi nu erau nici buni, nici răi.
Şi totuşi, nu ştiam exact ce erau: părţi din mine sau entităţi inteligente pe care le-am creat chiar eu, după modele cunoscute? Ce să fac cu ei? Cine era bărbatul în halat? Încă nu ştiam.

21/5/60 Noaptea
Seara târziu, stăteam în pat, complet relaxat. Vibraţiile au început uşor şi, imediat, am observat picioruşul suit peste trupul meu (non-fizic, presupun). Am simţit trupul micuţ agăţat de spatele meu. Am dus mâna (non-fizică ?) la spate, prudent, şi i-am simţit spatele mic lipit de mine. L-am bătut uşor pe umărul firav (cu intenţia de a mă face înţeles) şi, cu mare grijă, i-am ridicat trupul micuţ şi l-am dat jos de pe mine. Am aşteptat, dar nu s-a mai întors şi nici nu a mai încercat să se apropie de mine. Ne-vrând să pierd ocazia, am reintrat în corpul fizic, m-am ridicat în capul oaselor şi am făcut aceste însemnări.

27/5/60 Noaptea
După ce m-am desprins de corpul fizic şi m-am înălţat, am simţit din nou, în cârcă, una din micuţele entităţi elastice. Nici un cuvânt, nici o mişcare, doar corpul micuţ, atârnând cald, în spatele meu. De data aceasta, nu m-am mai speriat atât de tare şi am reuşit să trag uşor de el. Trăgeam şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute. În timp ce trăgeam de ea, „entitatea” s-a întins, dar nu s-a desprins complet. Cu ochii minţii, am vizualizat focul (nu renunţasem la ideea de a le da foc), dar fără nici un rezultat.
Apoi, am încercat să mă gândesc la electricitate. Am vizualizat două fire de înaltă tensiune, pe care le-am înfipt, pur şi simplu, în entitatea pe care ţineam cu tot dinadinsul să o desprind de mine. Imediat, s-a dezumflat, s-a muiat moartă. În schimb, ceva ce semăna cu un liliac, mi-a trecut pe lângă cap şi a ieşit pe fereastră. Câştigasem! Cu acest sentiment de uşurare, m-am reîntors în corpul fizic.

25/8/60 Noaptea
M-am desprins de corpul fizic şi, în timp ce pluteam, am simţit dintr-o dată, „nişte lucruri” lipindu-mi-se din loc în loc pe corpul non-fizic. Spun „lucruri” pentru că era întuneric beznă şi nu vroiam sau nu puteam să le văd. Păreau nişte peşti micuţi, lungi cam de vreo douăzeci de centimetri, care se agăţaseră de mine ca peştii paraziţi (sau ca nişte căpuşe). I-am tras de pe mine şi i-am aruncat cât colo, dar ei (sau alţii) s-au întors imediat. Nu erau agresivi, doar agasanţi, în cele din urmă, m-am întors în corpul fizic, să scap de ei.

3/11/61 Noaptea
Am mai descoperit ceva în legătură cu „paraziţii”. Formează un strat prin care pot trece uneori, dar, de cele mai multe ori, trec fără să-mi dau seama. M-am oprit chiar în interiorul „stratului'', în vreme ce „peştii” se adunau ciorchine, atraşi, de prezenţa mea. În loc să reacţionez ca de obicei, am rămas nemişcat. După câteva clipe, s-au desprins şi s-au îndepărtat Apoi nu s-a mai întâmplat nimic şi am rămas în întuneric. Am început să mă mişc şi s-au întors! M-am oprit, am aşteptat şi s-au îndepărtat din nou. Apoi m-am mişcat foarte uşor, aproape imperceptibil. Nu s-au întors decât unul sau doi. Devenisem oare o momeală într-un ocean plin de peşti?

13/7/60Noaptea
Acesta este un lucru deosebit de important pe care trebuie neapărat să îl ţin minte. Mă aflam împreună cu soţia mea într-o cameră de hotel, în Durham. Era târziu şi tocmai aţipisem, când am simţit pe cineva sau ceva în cameră. Fără să-mi dau seama ce se întâmplă, am sărit din pat să mă apăr pe mine şi pe soţia mea. Am fost atacat, imediat, de ceva pe care nu îl vedeam din cauza întunericului din cameră. Se lupta cu mine ca un animal, adică mă muşca şi mă zgâria. Nu vedeam nimic (din cauza întunericului sau pentru că ţineam ochii închişi?) După o luptă care, mie cel puţin, mi s-a părut că a durat o veşnicie, am reuşit să-l arunc pe fereastră. Din câte mi-am putut da seama, nu avea nici trăsăturile şi nici inteligenţa unei fiinţe omeneşti. Semăna cu un animal lung de peste un metru, aşa ca un câine uriaş. Am reintrat în corpul fizic, m-am ridicat în capul oaselor şi am privit în jurul meu. În cameră nu mai era nimeni în afară de mine şi de soţia mea.

Concluzia era una singură: aveam nevoie de ajutor şi de protecţie. Dar nu găsisem încă nici o metodă, nici o persoană, nici o practică religioasă (de care să fiu sigur), nici un medicament şi nimic altceva legat de cunoştinţele, experienţa şi informaţiile pe care le deţineam, care să-mi garanteze protecţie absolută împotriva oricui m-ar fi atacat. Totuşi, trebuie să existe ceva, în afară de o simplă „apărare”, chiar dacă nu ştii împotriva cui lupţi. Este exact ca atunci când eşti atacat de un animal, noaptea, în junglă. Nu te opreşti în toiul luptei să cauţi un „stil” de luptă, nici nu te opreşti să vezi ce anume te-a atacat. Lupţi ca să supravieţuieşti şi atât Lupţi cu armele pe care le ai atunci la îndemână. Lupţi cu disperare, fără să te gândeşti cât o să dureze lupta, de ce te lupţi
sau cu cine te lupţi. Ai fost atacat şi singurul lucru pe care îl ai de făcut este să ripostezi, pentru că, în mod sigur, atacatorul nu este mânat de cele mai bune intenţii. Apărarea este instinctivă, reflexă şi nu urmăreşte altceva decât să-ţi salveze viaţa, plecând de la premisa că nu este bine să capitulezi în faţa cuiva sau a ceva pe care îl
deteşti.

Urmeaza :  Robert MONROE - "Calatorii extracorporale" - DAR SAU NEFERICIRE